Mamei mele!

Pentru mine a asterne pe hartie acest subiect este foarte greu.

In primul rand nu cred ca voi putea sintetiza tot ce ar trebui sa spun si apoi sa gasesc cuvintele potrivite in a face acest lucru.

O femeie plapanda ca si constituie, dar cata forta a avut de-a lungul sumedeniilor de incercari ale vietii!

Rareori am vazut-o cainandu-se. Un stoicism aparte.

Am vazut in persoana ei tot timpul o femeie de o harnicie extraordinara, dedicata trup si suflet fetelor care eram noi, fara rezerve.

Nu si-a dorit nimic pentru ea, numai noi sa fim multumite, desi uneori poate nu meritam atata sacrificiu.

Si-a crescut si nepotii, cu si mai mare drag si a tremurat pentru orice mica raceala a lor.

I-a rasfatat cum nu a facut-o cu noi, ma gandesc ca asa fac bunicii si cu mare bucurie le-a spus chiar si povesti si poezii.

A pus an dupa an mai multe griji si suferinte preluate de la noi, desi sincer, am incercat uneori sa ii ascundem din dorinta de a o proteja.

Vad acum o femeie la fel de plapanda, trista, speriata parca la aceasta varsta frumoasa zic eu si care parca a obosit sa lupte!

Nu am reusit niciodata sa ii multumesc asa cum ar fi trebuit!

O fac macar in scris spunand :

Te rog mama, mai e nevoie de tine aici mult timp si iubeste-ne desi uneori am gresit!

Te iubim si sper ca aceste cuvinte sa iti mearga la suflet si sa te mobilizeze sa lupti pentru viata.

“Atunci cand mi-e greu
Ma reintorc la privirea calda a mamei,
Edenul copilariei mele.”

Multumesc mama!